Când eram copii aveam aşa multă răbdare, oare de ce? Oare de ce nu o mai avem. De fapt aveam răbdare pentru ce ne interesa, o jucărie, un joc inventat chiar de noi, ceva, orice. În generală aveam mare rabdare la ce spun profesorii, de fapt eram foarte atentă când fac o greşeală în vorbire şi o notam repede, caietele mele erau pline, pe lângă notiţele fireşti, de perle ale profesorilor. Şi pe atunci plictiseala era mare dacă eram atentă la aşa ceva, nu? Acum nu mai sunt interesată de aşa ceva, poate pentru că fac şi eu multe greşeli, scot multe perle pe gură :D cu siguranţă cei mai mici sunt atenţi, ciclul trebuie sa continue. Tot timpul suntem interesaţi de altceva şi altceva şi altceva... de ce nu mai suntem interesaţi să facem oraşe cu creta pe asfalt şi să ne jucăm fiecare cu maşinuţa lui, mda, acum avem maşini adevărate. Sau de ce nu mai suntem interesaţi de o păpuşă, sau de un muţunache de pluş, poate pentru că acum "am învăţat" să ne jucăm cu persoanele din jurul nostru ca şi cum ar fi păpuşi. Ne schimbăm mult cu fiecare an, poate e bine poate nu. Astăzi nu ne interesează ce ne interesa ieri. Suntem şi mult mai nehotărâţi în ultima vreme. Poate pentru că atunci când ştim ce vrem şi de ce avem nevoie, cei din jur nu sunt în conformitate cu dorinţele noastre şi uite aşa după o vreme nu te mai interesează aceleaşi chestii. Şi acum mai avem răbdare, dar pentru cu totul alte lucruri, mda, people change... avem răbdare, dar parcă nu mai avem chef de nimic... trist...
Anyway, idealurile rămân aceleaşi, gândurile şi dorinţele importante nu se schimbă, nu? E ceva... A, şi nu trebuie să incetăm să visăm...
