Război

M-am uitat azi la INFANTERIE STELARĂ şi mă întrebam fară să-mi răspundă nimeni... de ce trebuie să existe un război între noi, pământenii? Oricând poate apărea vreo specie mai inteligentă ca noi şi să ne omoare pe toţi, as simple as that... mai grav este că nici măcar oamenii dintr-o ţară nu se înţeleg între ei d-apoi mai avem pretenţia să se înţeleagă toţi cu toţi... nu zic că nu există scursuri :D dar pentru asta nu trebuie să fie război şi să moară nevinovaţii... eh, asta e viaţa până la urmă, eu nu pot schimba nimic din păcate, câte un mic război există în fiecare grup de oameni, din diferite motive... există un război şi cu noi înşine... Hai să fim mai buni... se poate?

Aiurea

Când eram copii aveam aşa multă răbdare, oare de ce? Oare de ce nu o mai avem. De fapt aveam răbdare pentru ce ne interesa, o jucărie, un joc inventat chiar de noi, ceva, orice. În generală aveam mare rabdare la ce spun profesorii, de fapt eram foarte atentă când fac o greşeală în vorbire şi o notam repede, caietele mele erau pline, pe lângă notiţele fireşti, de perle ale profesorilor. Şi pe atunci plictiseala era mare dacă eram atentă la aşa ceva, nu? Acum nu mai sunt interesată de aşa ceva, poate pentru că fac şi eu multe greşeli, scot multe perle pe gură :D cu siguranţă cei mai mici sunt atenţi, ciclul trebuie sa continue. Tot timpul suntem interesaţi de altceva şi altceva şi altceva... de ce nu mai suntem interesaţi să facem oraşe cu creta pe asfalt şi să ne jucăm fiecare cu maşinuţa lui, mda, acum avem maşini adevărate. Sau de ce nu mai suntem interesaţi de o păpuşă, sau de un muţunache de pluş, poate pentru că acum "am învăţat" să ne jucăm cu persoanele din jurul nostru ca şi cum ar fi păpuşi. Ne schimbăm mult cu fiecare an, poate e bine poate nu. Astăzi nu ne interesează ce ne interesa ieri. Suntem şi mult mai nehotărâţi în ultima vreme. Poate pentru că atunci când ştim ce vrem şi de ce avem nevoie, cei din jur nu sunt în conformitate cu dorinţele noastre şi uite aşa după o vreme nu te mai interesează aceleaşi chestii. Şi acum mai avem răbdare, dar pentru cu totul alte lucruri, mda, people change... avem răbdare, dar parcă nu mai avem chef de nimic... trist... Anyway, idealurile rămân aceleaşi, gândurile şi dorinţele importante nu se schimbă, nu? E ceva... A, şi nu trebuie să incetăm să visăm...

Back :D

După ce de Crăciun mă deprima bradul.... mda, cum te poate deprima ceva colorat ce străluceşte şi e plin de magia sărbătorilor, care de obicei aduc bunătate şi fericire? Ei uite că se poate... So, dacă atunci mă deprima ceva frumos, acum îmi dă energie o simplă piesa când o aud la radio, orice piesă :D and I am happppyyyyy.... Mă bucură fericirea celor din jur, a celor dragi.... E de bine, am revenit, mi-am revenit.... şi nu după o lună şi ceva, două de "NU AM CHEF DE NIMIC LASĂ-MĂ", ci după un an de fapt... an în care am ars mocnit, dar ştiţi că tot ce arde mocnit poate să declanşeze o flacără mare mare mare :D.... cam aşa e la mine.... după ceva vreme în care am ars încet cu treabă bună, acum flacăra (violet :P) e mare, şi arde fericită, dar fără să distrugă nimic în jurul ei.... E atât de ciudat omul uneori.... trece prin atâtea stări.... chiar şi într-o zi poţi să trăieşti atât de multe.... incredibil de complex omul ăsta, ce să mai.... nu?

Cât?

Mi-a încolţit în cap o idee, precum ceapa încolţeşte în beci...

Câtă dragoste putem oferi celor din jur? Ne iubim părinţii, rudele în general, prietenii... iubim animalele... şi cine ştie ce mai putem iubi... eu, şi florile printre altele. Bine că cea mai puternică dragoste e cea pe care o simţim pentru persoană de lângă noi. Ei, aici apare partea nasoală, că persoana asta se tot schimbă, din păcate. După prima iubire zici că e gata viaţa, că numai ăla, sau aia după caz, e "the one".... trecând anii îţi dai seama că nu e aşa :D. Sunt foarte puţine cazurile în ziua de azi, în care prima iubire rămâne şi ultima. E şi bine e şi rău. Bine pentru că nu mai suferi, nu te mai consumi, nu te mai stresezi degeaba, totul e roz, de la început la sfârşit. Rău pentru că nu ai termen de comparaţie, trăieşti cu ideea că ce ai lângă tine e cel mai bun. Aşa-mi doream şi eu cândva, unul şi bun :D dar se mai schimbă părerile odată cu trecerea timpului. Şi am descoperit că o persoană îşi poate oferi dragostea celui de lângă ori de câte ori e să fie, întotdeauna sentimentele sunt tot mai puternice. Oare e de vină vârsta, maturitatea pe care o capeţi în timp? Eşti mai profund :D cu cât eşti mai bătrân? Nu ştiu... încă nu am o explicaţie clară, dar ştiu ce simt pe pielea mea... Totuşi după câteva chestii nasoale pe care le păţeşti începi să crezi că nu mai ai de unde da ceva bun din tine, te simţi secat, nici o urmă de dragoste nu mai există... cel puţin pentru un timp.... şi apoi iar e bine....

Oare chiar suntem un izvor interminabil de iubire? Ăsta e omul?

Dacă tot putem să iubim iar şi iar... măcar să fie reciproc nu? Şi să sperăm că nimic din ce ni se întâmplă nu ne va schimba atât de rău încât să devenim insensibili... pentru că cineva, undeva merită dragostea noastră.... aşa cum o merită părinţii, fraţii şi patrupedele de lângă noi care ne fac viaţa mai frumoasă...