Cât?

Mi-a încolţit în cap o idee, precum ceapa încolţeşte în beci...

Câtă dragoste putem oferi celor din jur? Ne iubim părinţii, rudele în general, prietenii... iubim animalele... şi cine ştie ce mai putem iubi... eu, şi florile printre altele. Bine că cea mai puternică dragoste e cea pe care o simţim pentru persoană de lângă noi. Ei, aici apare partea nasoală, că persoana asta se tot schimbă, din păcate. După prima iubire zici că e gata viaţa, că numai ăla, sau aia după caz, e "the one".... trecând anii îţi dai seama că nu e aşa :D. Sunt foarte puţine cazurile în ziua de azi, în care prima iubire rămâne şi ultima. E şi bine e şi rău. Bine pentru că nu mai suferi, nu te mai consumi, nu te mai stresezi degeaba, totul e roz, de la început la sfârşit. Rău pentru că nu ai termen de comparaţie, trăieşti cu ideea că ce ai lângă tine e cel mai bun. Aşa-mi doream şi eu cândva, unul şi bun :D dar se mai schimbă părerile odată cu trecerea timpului. Şi am descoperit că o persoană îşi poate oferi dragostea celui de lângă ori de câte ori e să fie, întotdeauna sentimentele sunt tot mai puternice. Oare e de vină vârsta, maturitatea pe care o capeţi în timp? Eşti mai profund :D cu cât eşti mai bătrân? Nu ştiu... încă nu am o explicaţie clară, dar ştiu ce simt pe pielea mea... Totuşi după câteva chestii nasoale pe care le păţeşti începi să crezi că nu mai ai de unde da ceva bun din tine, te simţi secat, nici o urmă de dragoste nu mai există... cel puţin pentru un timp.... şi apoi iar e bine....

Oare chiar suntem un izvor interminabil de iubire? Ăsta e omul?

Dacă tot putem să iubim iar şi iar... măcar să fie reciproc nu? Şi să sperăm că nimic din ce ni se întâmplă nu ne va schimba atât de rău încât să devenim insensibili... pentru că cineva, undeva merită dragostea noastră.... aşa cum o merită părinţii, fraţii şi patrupedele de lângă noi care ne fac viaţa mai frumoasă...